Gospodăria țărănească

De-a lungul timpului gospodăria ţărănească a jucat un rol foarte important în viaţa localnicilor şi a comunităţii, mai ales deoarece casa nu trebuie înţeleasă doar din perspectiva plasticii arhitecturale, fără existenţa construcţiilor cu caracter economic ce o înconjoară. Acestea, împreună cu casa, compun unitatea de bază a economiei ţărăneşti. Gospodăria ţărănească tradiţională se întinde dincolo de casa propriu-zisă, fiind un complex de construcţii şi elemente funcţionale determinate de mediul geografic şi condiţiile economice, fiind legată strâns de ocupaţiile oamenilor şi de construcţiile cu caracter funcţional – acareturile (grajdul, oborocul de fân şi colejna pentru depozitat lemne). Acestea reprezintă un indiciu clar al surselor principale de venituri ale populaţiei rurale, precum şi al nivelului de trai al acesteia.

Materialul de construcţie folosit la ridicarea gospodăriei tradiţionale maramureşene este în mod exclusiv lemnul, folosit sub forma bârnelor lungi aşezate în cununi orizontale. În timp au apărut diferenţieri legate de tehnica de prelucrare a lemnului, construcţiile vechi erau făcute din bârne rotunde, iar cele noi fiind construite din bârne cioplite în patru muchii. Privitor la decorul construcţiilor ţărăneşti din Maramureş, de un mare interes artistic, acestea se caracterizează prin forma sa stilizată şi puternic reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea şi dăltuirea în lemn a unor obiecte cum ar fi: consolele ferestrelor, ramele uşilor şi ferestrelor, porţile mari, intrările în grajduri, toate ornamentate cu motive scoase puternic în relief.

În ceea ce priveşte poarta maramureşeană, considereată adevărat “arc de triumf “ rustic, aceasta şi-a cucerit faima prin armonia perfectă a dimensiunilor, prin respectarea proporţiilor dintre părţile componente şi prin motivele ornamentale. Un obicei ce există până în ziua de azi, este cel de a caracteriza gospodăriile după porţi, obicei ce se trage atât din ataşamentul puternic al localnicilor faţă de această construcţie cu tradiţii profunde în artă şi cultură, cât şi în istoria social-politică a Maramureşului.

Începuturile tradiţiei porţilor şi a vraniţelor pot fi stabilite şi prin vechimea ritualului privitor la alegerea lemnului şi la construirea porţilor. Poarta delimita un alt univers, acela al casei şi gospodăriei, în cadrul căruia se desfăşura întreaga viaţă familială şi reprezenta pentru oamenii din trecut o barieră în calea răului.  De asemenea, sub stâlpul care leagă pragul se puneau bani, tămâie şi agheazmă pentru a nu se apropia ciuma sau răul de orice fel, iar pentru protejarea averii şi a casei, în general, erau sculptaţi pe stâlpul porţii oameni – figurine antropomorfe.

Referitor la toate simbolurile şi elementele de împodobire se constată că acestea au avut iniţial anumite semnificaţii însă odată cu trecerea timpului, ele au evoluat în motive decorative. Astfel, funia este o spirală care indică aspiraţia către înălțimi iar nodurile sub formă de cruce au semnificaţii magice foarte vechi, transformate la un moment dat în simbolul soarelui, preluat ulterior de religia creştină, simbolizând sistemul solar, izvorul de lumină şi căldura de care depinde însăşi viaţa. De asemenea, pe porţile maramureşene mai regăsim elemente ca pomul vieţii, motiv ornamental ce simbolizează viaţa fără de moarte şi rodnicie nesfârşită, şarpele, cu un rol important între motivele ornamentale zoomorfe îşi trage originea din credinţa străveche în şarpele casei, păzitor de rele al gospodariei, “chipul de om” sau “mâna cu degetele răsfirate” care fereau gospodăria şi familia de “duhurile rele” şi de ceasul beciznic” şi care simbolizau totodată invocaţia la rugăciune, iar păsările, prezente şi ele în ornamentaţiile porţilor; printre care cocoşul care simboliza, în trecut, sufletul omenesc.

Gospodăria ţărănească din zonă cuprinde două elemente distincte: „stătutul”, adică gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau livada, grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara gospodăriei (terenul de fâneţe, terenul arabil, terenul de păscut şi pădurile) care nu de puţine ori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor. Un loc aparte în organizarea interiorului tradiţional îl ocupă „camera curată” („ceie casă”), astfel, mobilierul din casa maramureşeană tradiţională avea caracter fix. Cele două laviţe făceau unghi drept în colţul cu masa şi erau încastrate în pereţi sau fixate pe pari înfipţi în pământ, patul avea picioarele fixate în pământ, iar cuierele, cuieraşele, poliţele, colţarele şi blidarele erau fixate în perete prin cuie de lemn. Aceste piese de mobilier s-au păstrat şi în secolele următoare, fie în forma iniţială, fie suferind modificări de ordin practic şi estetic, iar toate piesele de mobilier au fost confecţionate în satele maramureşene, de către meşteri specializaţi numiţi „maistări”.

Între piesele de mobilier tradiţional, un loc aparte îl aveau lăzile de zestre sau de haine, care erau de obicei aşezate la capătul patului, în aceste lăzi se păstrau hainele şi bijuteriile populare „zgarda scumpă”, precum şi trusoul miresei, tot în aceste lăzi, femeia îşi păstra în continuare, costumul special pregătit pentru îngropăciune. Lăzile de zestre s-au păstrat, în majoritatea cazurilor, până în zilele noastre, în general în podurile caselor, ajungând să fie întâlnite foarte rar în cadrul interiorului şi aceasta doar în satele cu mare tradiţie şi la familii din neamurile vechi ale Maramureşului. Tot în cadrul interiorului locuinţei maramureşene se regăseşte şi masa, care ocupă colţul în care se întâlnesc laviţele. Totdeauna, deasupra mesei este atârnată de tavan lampa, iar alături de laviţele şi lăzile cu spătar, în zonă s-au folosit scaunele înalte, cu spătar, care erau aşezate lângă masă, iar scăunelele mici, fără spătar, se aşezau de obicei în jurul vetrei sau cuptorului.